Sa presupunem ca cineva ( sau ceva, o entitate, ma rog ) stie ce sa facem, cand sa facem, cum sa facem si uneori si de ce sa facem. Ganditi-va de cate ori pur si simplu nu ati stiut ce sa faceti. Cel mai probabil ati consultat alte opinii (care v-au spus mai mult ca sigur "fa ce vrei/cum crezi") sau pur si simplu ati lasat inconstientul sau improvizatia sa gandeasca in locul vostru. De cateva ori poate ca ati procedat bine, dar sunt sigur ca au fost si multe ratari. Acum sa ne imaginam o entitate care stie ce trebuie facut si binevoieste sa ne impartaseasca. Precizez ca aceasta entiate nu da gres niciodata iar deciziile pe care ne pune sa le luam sunt perfecte din orice punct de vedere.Ganditi-va ca daca ii cereti o singura data ajutorul sunteti obligati sa actionati mereu asa cum va spune. V-ati lasa constiinta ( care nu e mereu si de fapt niciodata perfecta) in mainile unei entitati atotstiutoare ? V-ar fi frica de faptul ca ceilalti oameni, din lipsa de perfectiune o sa va considere ciudat daca nu chiar complet nebun ? In plus, puteti sa fiti sigur ca acea entitate o sa-si mentina perfectiunea pentru eternitate ?
Probabil multi nu considera aceasta entitate necesara. Probabil ca multi nu au facut presupunerea de mai sus, pentru ca presupunerile raman doar presupuneri. Eu insa am facut presupunerea pentru ca eu cred ca exista entitatea asta. Entitatea asta nu este Dumnezeu. Ea nu poate sa fie judecator, nu poate sa creeze, nu poate nici macar sa actioneze, ea
Insa aceasta presupunere nu este chiar atat de buna; de fapt entitatea este imperfecta. Ea este imperfecta deoarece orice sens pe care il dam noi oricarui lucru din universul asta are foarte multe alte sensuri, iar multe dintre acestea par mai corecte decat sensul pe care l-am dat prima oara. Astfel, mereu gasim noi si noi sensuri mai bune decat primul sens, insa nici acestea atat de bune. Iar cel mai nasol lucru este faptul ca aceste sensuri pe care le dam ne costa foarte mult..timp. Iar viata nu are destul ca sa putem sa gasim sensul perfect. De fapt cred ca viata e atat de cinica incat ca o sa ne lase sa gasim sensul perfect cu 3 secunde inainte de a ne da duhul.
In acest caz, tot ce ne ramane de facut este sa speram ca dupa viata asta exista o alta viata in care o sa stim ce sa facem, cum sa facem cand sa facem si poate chiar de ce sa facem. Dar pana acolo mai e mult. Si tot ce trebuie noi sa facem pana atunci e sa ne comportam ca niste roboti ca sa avem bani si respectul unor oameni care la randul lor se comporta ca niste roboti mai bine decat noi si au mai multi bani si incearca sa castige respectul unor oameni cu si mai multi bani care vor sa castige respectul altor oameni....
Dar respectului asta nici nu stiu ce forma sa-i mai atribui. Toata viata am trait cu impresia ca respectul este un fel de sentiment asemanator cu iubirea doar ca nu atat de incurcat.
Mai exact un sentiment de admiratie pe care il ai pentru cineva se poate transforma in respect sau in iubire, in functie de caz; ideea e ca ambele au aceeasi baza.
Parerea mea despre respect incepe sa se schimb, pentru mine insemnand un soi de frica dataorata violentei sau consecintelor. Atunci cand respectam legile de fapt ne e frica de consecinte. Atunci cand un caine isi respecta stapanul de fapt ii e frica de el. Atunci cand auzim expresia "a pune la respect" sunt sigur ca si voi va ganditi tot la violenta. Atunci cand respectam o mare personalitate pentru niste fapte extraordinare de fapt ne e frica de ceea ce o sa creada cei din jur despre noi daca nu o facem.
Insa o pauza de o luna si o saptamana ma face sa trec brusc la alta idee.
sunt 2 tipuri de oameni in lumea asta. cei care trebuie sa conduca si cei care trebuie sa fie condusi
o pauza de 2 luni ma face sa nu mai stiu cum sa continui. totusi ce sa fac ? nu pot arunca ramasitele astea la gunoi si nici nu le pot da la caine. vi le pun voua pe farfurie, musafiri dragi. oricum, nu cred ca a dat rugina in ele in asa de putin timp
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu