Creierul meu

O uşă mare de tinichea cu o încuietoare mică, minusculă, plină de diamante preţioase. O uşa imensă, ce pare că undeva sus de tot se întâlneşte cu tavanul şi cu norii; tavanul e atât de sus ridicat că de multe ori l-am confundat cu cerul. Şi acum, când îl privesc de aici, de jos, mai am dubii. Ar putea să fie chiar cerul; orice e posibil. Doar culoarea lui cenuşie îl dă de gol.
La început ciocăn cu nu prea mult entuziasm, parcă mai mult curios. Ciocăn neobservabil; parcă nici eu nu sunt sigur că am facut-o cu adevărat. Un scârţâit metalic circulă prin aer; două fiare ruginite si fierbinţi parcă s-au ciocnit puternic; Muhammad Ali cu o armă albă în mână, un box cel mai probabil, a pus la pământ un calorifer ruginit care incă mai emană căldura unui vulcan; parcă două maşini de formula 1, în flăcări, cu pedala de acceleraţie apăsată la maxim s-au ciocnit concomitent de un stâlp de beton armat; o ghilotină cel mai probabil a incercat sa taie o vioară de metal in două; o rachetă a lovit un tanc. Felix Baumgartner, fără paraşută, învelit în tablă şi înfăşurat cu sârmă ghimpată a aterizat într-un depozit de fiare vechi.
Tot acest sunet ce nu a durat mai mult de o clipă a lăsat in urmă o caldură de neînţeles; a început sa ningă cu jar încins.
Ciocăn iar. De data asta mai puternic. Provoc un zbucium înfiorător, de neimaginat.
De data asta, o tăcere morbidă ma înconjoară.
Puţin înspăimântat, nu ştiu din ce motiv, poate din milă sau poate din teamă, dar o să mai ciocăn o dată.
O ciocănitură îndrăzneaţă, parcă a unui musafir de prea mult timp aşteptat. În schimb, de după uşă nu mai primesc nici un raspuns, nici măcar acea muţenie ciudată. În suflet simt un loc gol, vid, care parcă a existat si acum nu mai există. Inima îmi este acum deteriorată şi bună de aruncat la gunoi.
Îmi propun să mă îndepărtez cu un pas de uşă. Acea uşă malefică. Îmi calculez şi cel de-al2-lea pas.Îl fac şi pe al3-lea, iar acum pot spune că nu mă mai aflu în proximitatea acelei uși blestemate. Îi şoptesc, ţipând, acelei uşi, prea surde ca să inţeleagă, ori prea mute ca să grăiască :
- Pa ! Adio, ţie, uşă a nimănui !
Şi fug. Fug speriat de gândul că acea uşă mi-ar putea bântui visele tot restul vieţii. Fug şi mă întreb ce a fost în capul meu atunci cand am hotărât să bat la acea uşă mizerabilă.
Fug atât de tare încât impactul cu ceva, cu nu ştiu ce, căci mi-a explodat prea repede in faţă, nici n-am apucat să-l văd că m-am trezit dormind pe cimentul rece de jos, pe care stau întins de câteva minute; sau ore, nici eu nu ştiu. Cum ziceam; impactul ăsta, m-a buimăcit rău de tot.
Cel mai probabil am căzut pe gânduri.
Încep să plâng şi să cuget la cele ce urmează, sau nu, să fac.
Mă culc pe o ureche, iar cu cealaltă ascult muzica...

= Şfârşitul părţii întâi =